Este Raportul scris de Pilat( guvernatorul Iudeei) catre Tiberiu(
imparatul Imperiului Roman) imediat dupa Rastignire.......
Raportul lui Pilat a fost găsit în una din bibliotecile
Vaticanului de către un student german care se afla la Roma pentru
studii teologice. Dar studentul acesta nu l-a găsit prea important
ca să-l copieze. Întâmplarea a făcut însă ca peste câţiva ani fostul
student să-i povestească despre el unui englez, W.D. Nahan. Englezul
s-a arătat extrem de interesat şi prin intervenţii stăruitoare l-a
convins pe tânărul german, ajuns între timp profesor de teologie, să
ia legătura cu Vaticanul pentru a-i procura o copie. Intrat în
posesia documentului Nahan l-a tradus în limba engleză,
încredinţându-l unui cotidian de mare tiraj din Anglia.
Către Cezarul Tiberiu,
Nobile Suverane, salutare!
Cauzele care au provocat acea tulburare în Ierusalim, au fost in
legătura cu Iisus din Nazaret, şi evenimentele care au avut loc în
provincia mea acum câteva zile, au fost de un astfel de caracter
care mă face sa vi le raportez cu de-amănuntul, pentru că eu nu voi
fi deloc surprins dacă, în scurgerea timpului acestuia, nu se va
schimba cu totul soarta naţiunii noastre, căci se pare ca în zilele
din urmă, zeii au încetat de a mai putea fi ispăşiţi. Eu, din partea
mea, sunt gata să spun: blestemată fie ziua aceea în care eu am
urmat pe Valerius Graţius la guvernarea Iudeii.
La sosirea mea în Ierusalim, am luat în primire sala de judecată
şi-am poruncit să se facă ospăţ mare, la care am invitat pe Tetrarhul
Galileii, dimpreună cu Arhiereul, şi pe toţi oficianţii lui.La ora
anunţată, niciunul din oaspeţi nu s-a arătat. Aceasta a fost o
insultă pentru onoarea mea personală!….Mai târziu, după câteva zile,
a venit la mine Arhiereul, ca să-şi ceară scuze. Îmbrăcămintea şi
purtarea sa erau grozav de viclene. El pretindea că religiunea sa îl
opreşte pe el şi pe supuşii lui, de a sta la aceeaşi masă cu romanii
şi să închine libaţiuni (ciocniri de pahare) cu ei. Eu am crezut e
bine să accept această scuză, dar tot cu acea ocazie m-a convins că
cei cuceriţi se declară duşmani ai cuceritorilor, şi mi se părea că,
dintre toate oraşele cucerite, Ierusalimul unul era cel mai greu de
cârmuit.
Atât de turbulent era acest popor, încât eu trăiam mereu cu frica sa
nu izbucnească în orice moment o răscoală. Pentru suprimarea ei eu
nu aveam însă, decât o mână de soldaţi şi un singur sutaş.
Am cerut întăriri de la Guvernatorul Siriei, dar acesta m-a informat
că şi el abia are trupe îndeajuns pentru a-şi apăra provincia sa. O
dorinţă nestăpânită de cucerire, adică de a ne întinde împărăţia
dincolo de mijloacele noastre de apărare, mă tem să nu fie o cauză de
răsturnare a nobilului nostru guvernământ.
Printre mai multe veşti ce mi-au venit, una m-a interesat în mod
deosebit: un tânăr – se zicea – a apărut în Galileea, predicând pe un
ton blând şi nobil o altă lege, în numele lui Dumnezeu ce l-a
trimis.
La început mă temeam că acesta să nu fie vreun agitator care să aţâţe
poporul contra Romanilor, dar nu după mult timp temerile mele au
fost spulberate. Iisus din Nazaret, a vorbit mai mult ca un prieten
al Romanilor decât al evreilor.
Trecând într-o zi pe lângă locul ce se chema Siloan, am văzut o mare
adunare de popor, iar în mijlocul ei pe un tânăr care stătea rezemat
de un copac şi, în seninătate şi calm, predica mulţimii. Mi s-a spus
că este Iisus. Era tocmai ce mă aşteptam să văd, atât e mare era
deosebirea între El şi ascultătorii lui. Părul şi barba sa aurie, îi
dădeau o înfăţişare cerească. El părea a fi cam de vreo 30 de ani.
N-am văzut în viaţa mea o privire atât de senină şi de dulce, un
contrast izbitor între El şi ascultătorii lui, cu bărbile lor negre
şi feţele întunecate.
Nevoind să-l întrerup prin prezenţa mea, mi-am continuat drumul
înainte, dar am făcut semn secretarului meu să se asocieze mulţimii
şi să asculte ce vorbeşte. Numele secretarului meu este Naulius. El
este strănepotul şefului de spionaj şi de conspiraţie, care s-a
ascuns în Etruraia, aşteptând pe Cătălina. Naulius este un vechi
băştinaş din Iudeia, astfel că el cunoaşte bine limba ebraică. Îmi
este foarte devotat şi vrednic de toată încrederea.
Când am sosit şi am intrat în sala de judecată am găsit pe Naulius
care mi-a istorisit cuvintele auzite de Iisus la Siloan. El mi-a zis:
„Niciodată nu am citit în cărţi sau în lucrările filozofilor, ceva
ce ar semăna predicilor lui Iisus. Unul dintre evreii răsculători,
dintre care sunt atâția in Ierusalim, l-a întrebat dacă este cu cale
de a da tribut Cezarului, Iisus a răspuns: “Daţi Cezarului cele ce se
cuvin Cezarului, şi lui Dumnezeu, cele ce se cuvin lui Dumnezeu”.
Tocmai din cauza înţelepciunii lui, eu am îngăduit Nazarineanului
libertatea, pentru că era în puterea mea să-l arestez şi să-l trimit
la Pretoriu, dar aceasta ar fi fost împotriva dreptăţii ce a
caracterizat totdeauna pe Romani. Omul acesta nu era nici tendenţios
şi nici răsculător, şi eu l-am ocrotit cu protecţia mea, poate
necunoscută lui. El avea libertatea să lucreze, să vorbească şi să
facă adunări şi să ţină predici poporului şi să-şi aleagă ucenicii,
neîmpiedicat de niciun mandat pretorian. Dacă s-ar întâmpla însă,
ferească-ne zeii, aceasta este doar o presupunere, dacă s-ar
întâmpla, zic eu, ca religia strămoşilor noştri să fie înlocuită de
religia lui Iisus, lucrul acesta s-ar datora acestei nobile toleranţe
şi prea marii indulgenţe pe care le îngăduie Roma. Pe când eu,
mizerabil nenorocit, voi fi fost poate instrumentul pe care
creştinii îl numesc “Providenţa” prin care să vină peste noi această
soartă şi destin. Dar libertatea aceasta nemărginită, dată lui
Iisus, a indignat tare pe evrei; dar nu pe cei săraci, ci pe cei
bogați şi puternici, într-adevăr, Iisus era foarte aspru cu cei din
urmă (cu bogaţii) şi de aceasta a fost pentru mine un bun motiv de a
nu tulbura libertatea Nazarineanului.
Fariseilor şi cărturarilor le zicea: „Voi sunteţi pui de viperă, voi
vă asemănaţi cu mormintele văruite”; alteori indignat de îngâmfatele
lor postiri şi dăruiri ale bogaţilor le spunea că „doi bani ai unei
văduve sărace sunt mai preţuiţi înaintea lui Dumnezeu”, decât
darurile lor bogate. În fiecare zi se făceau plângeri la sala de
judecată contra abuzurilor evreilor bogaţi. Eram informaţi că vreo
nenorocire o să i se întâmple acestui om; căci nu va fi fost pentru
prima oară, când Ierusalimul să-şi omoare cu pietre pe cei care erau
numiţi de ei „profeţi”. Şi dacă Pretoriul le va refuza plângerea, ei
vor face apel la Cezarul!
Conduita mea a fost aprobată de senat, şi mi s-a promis o întărire
de soldaţi, după terminarea războiului cu Parţii, fiindcă altfel, eu
nu eram în stare să preîntâmpin o răscoală. M-am hotărât apoi să iau
o măsură, care făgăduia de mai mult, pentru a stabili liniştea în
oraş, fără a supune Pretoriul la concesiuni umilitoare. Am scris lui
Iisus, invitându-l la o convorbire cu mine, în sala de judecată, şi
el a venit.
Precum ştiţi, Nobile Suverane, în venele mele curge sânge iberic
amestecat cu sânge roman, care nu cunoaşte frica şi este nesupus
emoţiilor: mă plimbam prin curtea palatului meu, când Nazarineanul
apăru şi, când am dat cu ochii de el, mi s-a părut ca şi cum o mână
de fier mi-ar fi legat picioarele de pământ şi tremuram, fără voia
mea, ca un vinovat, deşi Nazarineanul era calm şi liniştit ca un
nevinovat. Când a venit la mine, s-a oprit deodată şi ca printr-un
semn, părea că-mi zice: Iată-mă, am sosit!
Câtva timp eu am rămas încremenit şi priveam cu admirare, respect şi
frică, asupra acestei figuri de om supranatural, o formă de om,
necunoscută numeroşilor pictori şi sculptori, care au dat forme şi
figuri la tot felul de zei şi eroi.
„Iisuse, i-am zis în cele din urmă şi limba mea gângăvea…, Iisuse
din Nazaret, eu ţi-am dat, timp de trei ani de zile, o mare libertate
de vorbire şi rău nu-mi pare. Cuvintele tale sunt ale unui înţelept,
ale unui om învăţat. Nu ştiu dacă tu ai citit Socrate sau Platon, dar
un lucru îţi spun, că în predicile tale se află o simplitate
majestuoasă, care te ridică mult mai sus deasupra acestor filozofi.
Împăratul este informat despre tine, şi eu, umilul său reprezentant
în această comunitate, sunt foarte fericit că ţi-am îngăduit această
libertate, de care te bucuri şi tu atât de vrednic. Totuşi nu pot
ascunde de tine că predicile tale au stârnit mari şi puternice
duşmănii contra ta. Nici aceasta nu este de mirat: Socrate şi-a avut
duşmanii săi, şi a căzut victima lor. Ai tăi sunt fără îndoială
aprinşi contra ta, din pricina libertăţii pe care ţi-o dau. Mă
învinuiesc de a fi în legătură directă şi unire cu tine, cu scopul de
a dezbrăca pe evrei de mica putere ce o mai au de la romani.
Rugămintea mea deci – nu zic puterea mea – este ca tu să fii pe
viitor mai cu băgare de seamă şi să eviţi a jigni mândria duşmanilor
tăi, ca să nu se răscoale populaţia stupidă în contra ta, şi să mă
silească pe mine să întrebuinţez mijloacele justiţiei…”.
Nazarineanul însă a răspuns liniştit:„Prinţ al pământului, cuvintele
tale nu ies din adevărata înţelepciune. Spune furtunii: stai în
mijlocul muntelui, căci altfel vei dezrădăcina copacii din vale.
Furtuna îţi va răspunde: numai Dumnezeu cunoaşte încotro merge
furtuna. Adevăr zic ţie, înainte de a înflori rozele Saronului,
sângele celui drept va fi vărsat…”, continuă el cu emoţie.
Eu i-am zis: „Tu eşti mai preţios mie pentru înţelepciunea ta, decât
toţi tulburătorii aceştia şi îngâmfaţii de farisei, care abuzează de
libertatea dată lor de Roma, complotează contra Cezarului şi ne ţin
într-o frică continuă, aceşti mizerabili neliniştiţi. Ei cunosc că
lupul din pădure se-mbracă uneori în lână şi piei de oaie. Eu te voi
apăra faţă de ei. Palatul meu de justiţie este deschis ţie pentru
scăpare…”.
Cu nepăsare, şi clătinându-şi capul, cu un har şi un zâmbet
dumnezeiesc Iisus îmi ripostă “Când ziua aceea va fi sosit, nu va fi
scăpare pentru Fiul Omului, nici sub pământ. Sălaşul celui drept
este acolo, zise el arătând spre cer: ceea ce este scris in cărţile
profeţilor, trebuie să se împlinească”!
“Tânărule, i-am răspuns eu pe un ton moale, tu mă obligi ca simpla
mea cerinţă să o preschimb în poruncă. Siguranţa provinciilor mele,
care este încredinţată îngrijirii mele cere asta. Trebuie să arăţi
ai multă moderaţie în predicile tale. Nu vătăma pe al ţ ii, aceasta
îţi poruncesc. Fericirea ta te însoţeşte, mergi în pace”.
“Prinţ al pământului, a răspuns Iisus, nu am venit ca să aduc în
lume război, ci pace şi iubire şi bunăvoin ţ ă. Eu m-am născut în
aceeaşi zi în care Cezarul a dat pace lumii romane. Prigonirea nu
este de la mine. Eu o aştept de la alţii, şi o voi întâmpina în
supunere faţă de voinţa Tatălui meu, care mi-a arătat calea. De
aceea, restrânge-ţi puţin înţelepciunea ta lumească. Nu este în
puterea ta, de a aresta victima de la picioarele altarului ce
ispăşesc”.
După aceste cuvinte el a dispărut ca un nor luminos, după perdelele
pretoriului. Duşmanii lui Iisus s-au adresat în cele din urmă lui
Irod, să se răzbune asupra Nazarineanului. Dacă Irod ar fi urmat
propria sa înclinare, în aceasta privinţă, el ar fi ordonat imediat
osânda la moarte a lui Iisus; însa el, deşi mândru de cinstirea
domniei sale, se temea de senatul Roman, de a nu comite vreo faptă
care ar fi putut sa-i nimicească influenţa sa asupra Senatului,
astfel nu luă nicio hotărâre.
Intr-o zi, Irod veni la mine în pretoriu. Când s-a ridicat să plece,
după câteva cuvinte neînsemnate, m-a întrebat ce părere am eu despre
Iisus Nazarul. Eu i-am spus că după părerea mea, Iisus este un mare
filozof, după cum unele naţiuni mari adesea produc, şi că
învăţăturile sale, cu niciun chip, nu pot fi socotite ca fiind
eretice sau primejdioase, iar Roma este dispusă a-i îngădui toată
libertatea de a vorbi şi este îndreptăţit prin faptele sale.
Irod a surâs cu ironie şi salutându-mă, cu respect prefăcut, s-a depărtat.
Se apropia marea sărbătoare a evreilor; conducătorii religioşi
plănuiau să se folosească de această ocazie şi de exercitarea
populară, care are loc întotdeauna, la sărbătoarea Paştilor lor. Ora
ş ul era arhiplin de o populaţie turbulentă care dorea moartea
Nazarineanului. Spionii mei mi-au raportat că Arhiereii si Fariseii
întrebuinţează tezaurul templului ca să mituiască în acest scop pe
popor. Primejdia creştea pe fiecare oră. Am scris atunci la Prefectul
Siriei să-mi trimită imediat o sută de soldaţi de infanterie şi tot
atâţia de cavalerie, dar el a refuzat să-mi trimită. M-am văzut
atunci rămas singur, numai cu o mână de soldaţi; nişte păzitori
îmbătrâniţi în mijlocul unui oraş răsculat, neputincioşi de a reprima
o răscoală şi fiind silit să o tolerez.
Răsculaţii au pus mâna pe Iisus, şi cu toate că ei simţeau că nu au
de ce să se teamă de Pretoriu, crezându-mă alături de conducătorii
lor, în privinţa aceasta, au continuat să strige: „Răstigneşte-l!”.
Trei partide se uniseră împotriva lui Iisus: Irodienii, Saducheii şi
Fariseii; Saducheii, a căror conduită era sprijinită de două motive:
ei urau pe Iisus, şi doreau să scape de sub jugul roman. Aceştia nu
au putut uita niciodată, intrarea mea în sfântul lor oraş, cu
steaguri care purtau chipul împăratului Roman, deşi eu cu acea
ocazie, am făcut o greşeala din necunoaşterea legilor lor. Totuşi, în
ochii lor, profanarea aceasta nu s-a micşorat.
O altă nemulţumire pe care o purtau ei în ş ii, era propunerea mea,
de a întrebuinţa o parte din tezaurul templului pentru ridicarea de
clădiri publice. Din cauza acestei propuneri, ei erau plini de
amărăciune.
Fariseii erau duşmanii pe faţă ai lui Iisus, şi nu le păsa prea mult
de guvernul nostru. Ei au fost siliţi să înghită timp de trei ani si
jumătate pilulele amare pe care Nazarineanul le arunca în faţa lor,
în public, oriunde se ducea, şi fiind prea slabi şi sfioşi şi neavând
curajul de a lua singuri măsurile dorite, ei au fost bucuroşi de a
se uni cu Irodienii si Saducheii. Pe lângă cele trei partide, ei mai
aveau de luptat împotriva unei populaţii îndârjite şi totdeauna gata
de a se uni la răscoală şi de a se folosi de confuzia şi
neînțelegerea ce rezulta din aceasta.
În felul acesta Iisus a fost târât înaintea Arhiereului şi condamnat
la moarte. Cu aceasta ocazie, Casa Arhiereului, a săvârşit umilul
fapt de supunere; el şi-a trimis prizonierul la mine ca să pronunţ
eu osânda definitivă, asupra lui.
Eu i-am răspuns că, deoarece Iisus este Galilean afacerea cade sub
jurisdicţia lui Irod şi am poruncit să-l trimită la el. Acel tetrarh
viclean şi-a mărturisit umilinţa, pretextând a avea respect faţa de
mine, prin sutana Cezarului, mi-a încredinţat mie soarta acestui om.
Îndată palatul meu a luat înfăţişarea unei cetăţi ocupate. Fiecare
moment ce trecea, sporea numărul tulburărilor. Ierusalimul era
inundat de populaţia adunată de prin munţii Nazaretului. Se pare că
toata Iudeea se afla la Ierusalim.
Eu îmi luasem de femeie (soţie) o domnişoara dintre Gali, care
avusese nişte descoperiri pentru viitor. Plângând, ea s-a aruncat la
picioarele mele şi mi-a zis: „Păzeşte-te! Să nu te atingi de omul
acesta, pentru că el este Sfânt! Noaptea trecută eu l-am văzut în
vis. El umbla deasupra apelor. El zbura pe aripile vântului, şi
vorbea furtunilor şi peştilor mării şi toate erau supuse voinţei
lui. Chiar şi râul de pe muntele Kidron, curgea plin de sânge.
Statuile Cezarului erau pline de murdăria Golgotei. Catapetesmele
dinlăuntrul templului, s-au dărâmat şi soarele s-a întunecat ca
îmbrăcat în doliu. O! Pilate, rău mare te aşteaptă, dacă nu vei
asculta sfatul femeii tale. Blestemele Senatului Roman! Teme-te de
puterea Cerului!”
Pe la timpul acesta treptele de marmură, gemeau sub greutatea
mulţimii, iar Nazarineanul, era adus iară ş i la mine. Eu am pornit
spre sala de judecată, urmat de garda mea. Într-un ton aspru, am
întrebat pe popor, ce vrea!….
„Moartea Nazarineanului” a fost răspunsul.
„Pentru ce crima?” am întrebat eu.
„El a hulit pe Dumnezeu şi a profeţit dărâmarea templului. El se
numeşte pe sine Fiul lui Dumnezeu, Mesia, Regele Iudeilor”.
Eu le-am spus că justiţia Romana nu pedepseşte astfel de fapte cu moartea.
„Răstigneşte-l, răstigneşte-l!” izbucni însă strigătul de la gloata
înfuriată. Strigătele gloatei înfuriate zguduiau palatul din
temelie. În mijlocul acestei zarve nemaipomenite, nu era decât un om
liniștit şi calm. ACESTA ERA IISUS DIN NAZARET.
După mai multe sforţări, fără rezultate, de a-l scăpa de furia
acestor persecutori înverşunaţi, eu am luat o măsură care pentru
moment mi se păru că va servi ca să-i scap viaţa; am dat poruncă ca
el sa fie biciuit; apoi cerând ligheanul cu apa, eu m-am spălat pe
mâini în faţa mulţimii, arătând prin aceasta, dezaprobarea mea pentru
acest fapt. Dar în zadar. Aceşti mizerabili nu s-au mulţumit decât cu
viaţa lui.
În desele noastre tulburări civile, eu am fost de mai multe ori
martor al furiei popoarelor dar, din câte am văzut, nimic nu se
poate asemăna cu aceasta.
Într-adevăr s-ar putea spune că in această ocazie toate spiritele
rele din ţinutul infernului s-au strâns în Ierusalim. Mulţimea părea
că nu umblă pe picioare, ci umblă pe sus urlând, precum valurile
unei mări înfuriate. O mare neastâmpărată se întindea de la porţile
Pretorului până la muntele Sion, cu strigăte, cu fluierături, cum nu
s-a mai auzit niciodată în istoria Romei.
Ziua s-a întunecat ca un amurg, asemenea celui văzut la moartea lui
Iulius Cezar cel Mare, care s-a întâmplat tot aşa pe la mijlocul lui
Martie. Eu, Guvernatorul provinciei răsculate, stăteam rezemat de o
coloană a palatului meu, gândindu-mă la înfricoşătorul fapt al
acestor oameni cruzi care târau spre execuţie pe nevinovatul
Nazarinean.
Toţi dispăruseră din jurul meu. Ierusalimul, scosese afară pe
locuitorii săi, care se înşiraseră pe părţile funebre ce conduc spre
Geronica (Golgota). Un aer de jale şi întristare mă acoperea. Garda
mea însoţise pe cavaleri, iar sutaşul pentru a arăta o umbra de
putere, se străduia să facă ordine.
Eram lăsat singur şi cu inima zdrobită şi mă gândeam că ceea ce s-a
petrecut în momentul acesta stătuse mai mult în puterea zeilor, decât
în puterea omului.
Deodată se auzi un mare strigăt, ce venea de pe Golgota, care părea
că este adus de vânt şi care anunţa o agonie pe care urechea
omenească, n-a mai auzit-o vreodată. Nori mari, întunecoşi şi negri
s-au coborât şi au acoperit aripa templului, şi aşezându-se asupra
oraşului, l-a acoperit ca un val, şi un puternic cutremur de pământ
a zguduit totul.
Atât de înfrico ş ătoare au fost semnele ce s-au văzut, atât pe
ceruri cât şi pe pământ, încât se zice că: Dionisie Acropagul ar fi
exclamat: „sau că autorul naturii suferă, sau că Universul se
sfârşeşte.”
Către ceasul dintâi al nopţii, mi-am luat mantaua pe mine şi am
pornit pe jos în oraş, spre porţile Golgotei. Jertfa era consumată!…
Mulţimea se întorcea în cetate, dar de fapt tot agitată, dar şi
posomorâtă şi cu feţele lor întunecate şi mohorâte şi disperate.
Mulţi erau cuprinşi de frică şi de remuşcare pentru cele ce văzuseră.
De asemenea, am văzut pe mica trupă de ostaşi, trecând mâhniţi, iar
purtătorii steagului, îşi învăluiseră capul în semn de întristare.
Am auzit un ostaş murmurând în cuvinte străine, pe care eu nu le-am
înţeles. Ici si colo, se vedeau grupuri de oameni şi femei adunaţi
şi, când aruncau privirea spre muntele Calvarului rămâneau
nemişcaţi, ca în aşteptarea vreunei alte minuni a naturii.
M-am întors în Pretoriu întristat şi plin de gânduri care mă
frământau. Urcându-mă pe trepte, se puteau vedea stropii de sânge
care curseseră de la Nazarinean.
După un timp a venit la mine un bătrân, cu o grupă de femei
plângând, care rămăseseră la poartă, iar el s-a aruncat la picioarele
mele plângând amar. L-am întrebat ce vrea şi el mi-a zis: „Eu sunt
Iosif din Arimateia, şi am venit să cer de la tine îngăduinţa de a
îngropa pe Iisus din Nazaret”….
I-am zis: „Cerinţa ta se va împlini”….
Atunci, primind raportul că Iisus este mort, am poruncit lui Naulius
să ia cu sine ostaşi şi să supravegheze înmormântarea, ca să nu fie
împiedicată.
Mai târziu câteva zile, mormântul a fost găsit gol. Ucenicii săi au
vestit în toată provincia, ca Iisus s-a sculat dintre morţi cum
prezisese el.
Îmi mai rămăsese numai această datorie, ca să fac cunoscut
împăratului această întâmplare dezgustătoare şi neobişnuită. Chiar în
noaptea aceea, ce a urmat catastrofei neaşteptate am început a face
acest raport şi, de către ziuă, s-a auzit un sunet de pe Calvar,
intonând aria Dianei, care a venit la urechile mele!…
Aruncându-mi privirea spre poarta Cezarului, am văzut apropiindu-se o
trupa de soldaţi şi am auzit sunetul trâmbiţei care intona marşul
Cezarului. Erau întăririle care mi se făgăduiseră, cele doua mii de
ostaşi aleşi, şi pentru a grăbi sosirea lor, au călătorit toată
noaptea.
A fost hotărât de soartă!… am strigat eu cu amărăciune şi
frecându-mi palmele, ca marea nelegiuire să fie îndeplinită, şi ca
pentru scopul de a împiedica răscoala de ieri, trupele de ostaşi să
sosească astăzi!!!… Soartă cruda, cum îţi baţi joc de soarta
muritorilor!
Era prea adevărat ce a strigat Nazarineanul de pe cruce: „S-a sfârşit”.
Acesta este cuprinsul raportului şi rămân al Majestăţii Voastre
supus, cu respect şi smerenie.
Guvernatorul PONŢIU PILAT
Făcut în Ierusalim în a XXVIII-a zi a lunii Martie,
Anul 4147 de la creaţiune.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu