duminică, 15 mai 2016

Dovada ca ROMA nu a dorit uciderea lui Isus Hristos!!


Este Raportul  scris de Pilat( guvernatorul Iudeei) catre  Tiberiu(
imparatul Imperiului Roman) imediat  dupa Rastignire.......
            Raportul lui Pilat a fost găsit în una din  bibliotecile
Vaticanului de către un student  german care se afla la Roma pentru
studii  teologice. Dar studentul acesta nu l-a  găsit prea important
ca să-l copieze.  Întâmplarea a făcut însă ca peste câţiva ani  fostul
student să-i povestească despre el unui  englez, W.D. Nahan. Englezul
s-a arătat extrem  de interesat şi prin intervenţii stăruitoare l-a
convins pe tânărul german, ajuns între timp  profesor de teologie, să
ia legătura cu  Vaticanul pentru a-i procura o copie. Intrat în
posesia documentului Nahan l-a tradus în limba  engleză,
încredinţându-l unui cotidian de mare  tiraj din  Anglia.

Către Cezarul Tiberiu,
Nobile  Suverane,  salutare!

Cauzele  care au provocat acea tulburare în Ierusalim, au  fost in
legătura cu Iisus din Nazaret, şi  evenimentele care au avut loc în
provincia mea  acum câteva zile, au fost de un astfel de  caracter
care mă face sa vi le raportez cu  de-amănuntul, pentru că eu nu voi
fi deloc  surprins dacă, în scurgerea timpului acestuia,  nu se va
schimba cu totul soarta naţiunii  noastre, căci se pare ca în zilele
din urmă,  zeii au încetat de a mai putea fi  ispăşiţi. Eu, din partea
mea, sunt  gata să spun: blestemată fie ziua aceea în care  eu am
urmat pe Valerius Graţius la guvernarea  Iudeii.
La sosirea  mea în Ierusalim, am luat în primire sala de  judecată
şi-am poruncit să se facă ospăţ mare,  la care am invitat pe Tetrarhul
Galileii,  dimpreună cu Arhiereul, şi pe toţi oficianţii  lui.La ora
anunţată, niciunul din oaspeţi nu s-a  arătat. Aceasta a fost o
insultă pentru onoarea  mea personală!….Mai târziu, după câteva zile,
a  venit la mine Arhiereul, ca să-şi ceară scuze.  Îmbrăcămintea şi
purtarea sa erau grozav de  viclene. El pretindea că religiunea sa îl
opreşte pe el şi pe supuşii lui, de a sta la  aceeaşi masă cu romanii
şi să închine libaţiuni  (ciocniri de pahare) cu ei. Eu am  crezut e
bine să accept această scuză, dar tot  cu acea ocazie m-a convins că
cei cuceriţi se  declară duşmani ai cuceritorilor, şi mi se părea  că,
dintre toate oraşele cucerite, Ierusalimul  unul era cel mai greu de
cârmuit.
Atât de  turbulent era acest popor, încât eu trăiam mereu  cu frica sa
nu izbucnească în orice moment o  răscoală. Pentru suprimarea ei eu
nu aveam însă, decât o mână de soldaţi şi un  singur sutaş.
Am cerut întăriri de la  Guvernatorul Siriei, dar acesta m-a informat
că  şi el abia  are trupe îndeajuns pentru a-şi apăra provincia  sa. O
dorinţă nestăpânită de  cucerire, adică de a ne întinde împărăţia
dincolo de mijloacele noastre de apărare, mă tem  să nu fie o cauză de
răsturnare a nobilului  nostru guvernământ.
Printre  mai multe veşti ce mi-au venit, una m-a  interesat în mod
deosebit: un tânăr – se zicea –  a apărut în Galileea, predicând pe un
ton blând  şi nobil o altă lege, în numele lui Dumnezeu ce  l-a
trimis.
La început mă temeam că acesta să  nu fie vreun agitator care să aţâţe
poporul  contra Romanilor, dar nu după mult timp temerile  mele au
fost spulberate. Iisus din Nazaret, a  vorbit mai mult ca un prieten
al Romanilor decât  al evreilor.
Trecând  într-o zi pe lângă locul ce se chema Siloan, am  văzut o mare
adunare de popor, iar în mijlocul  ei pe un tânăr care stătea rezemat
de un copac  şi, în seninătate şi calm, predica mulţimii. Mi  s-a spus
că este Iisus. Era tocmai ce mă  aşteptam să văd, atât e mare era
deosebirea  între El şi ascultătorii lui. Părul  şi barba sa aurie, îi
dădeau o înfăţişare  cerească. El părea a fi cam de vreo 30 de ani.
N-am văzut în viaţa mea o privire atât de senină  şi de dulce, un
contrast izbitor între El şi  ascultătorii lui, cu bărbile lor negre
şi feţele  întunecate.
Nevoind  să-l întrerup prin prezenţa mea, mi-am continuat  drumul
înainte, dar am făcut semn secretarului  meu să se asocieze mulţimii
şi să asculte ce  vorbeşte. Numele secretarului meu  este Naulius. El
este strănepotul şefului de  spionaj şi de conspiraţie, care s-a
ascuns în  Etruraia, aşteptând pe Cătălina. Naulius este un  vechi
băştinaş din Iudeia, astfel că el cunoaşte  bine limba ebraică. Îmi
este foarte devotat şi  vrednic de toată încrederea.
Când am  sosit şi am intrat în sala de judecată am găsit  pe Naulius
care mi-a istorisit cuvintele auzite  de Iisus la Siloan. El mi-a zis:
„Niciodată nu am citit în cărţi sau în lucrările  filozofilor, ceva
ce ar semăna predicilor lui  Iisus. Unul dintre evreii răsculători,
dintre  care sunt atâția in Ierusalim, l-a întrebat dacă  este cu cale
de a da tribut Cezarului, Iisus a  răspuns: “Daţi Cezarului cele ce se
cuvin  Cezarului, şi lui Dumnezeu, cele ce se cuvin lui  Dumnezeu”.
Tocmai din  cauza înţelepciunii lui, eu am îngăduit  Nazarineanului
libertatea, pentru că era în  puterea mea să-l arestez şi să-l trimit
la  Pretoriu, dar aceasta ar fi fost împotriva  dreptăţii ce a
caracterizat totdeauna pe Romani.  Omul acesta nu era nici tendenţios
şi nici  răsculător, şi eu l-am ocrotit cu protecţia mea,  poate
necunoscută lui. El avea libertatea să  lucreze, să vorbească şi să
facă adunări şi să  ţină predici poporului şi să-şi aleagă ucenicii,
neîmpiedicat de niciun mandat pretorian.  Dacă s-ar întâmpla însă,
ferească-ne zeii,  aceasta este doar o presupunere, dacă s-ar
întâmpla, zic eu, ca religia strămoşilor noştri  să fie înlocuită de
religia lui Iisus, lucrul  acesta s-ar datora acestei nobile toleranţe
şi  prea marii indulgenţe pe care le îngăduie  Roma. Pe când eu,
mizerabil  nenorocit, voi fi fost poate instrumentul pe  care
creştinii îl numesc “Providenţa” prin care  să vină peste noi această
soartă şi destin.  Dar libertatea aceasta nemărginită, dată  lui
Iisus, a indignat tare pe evrei; dar nu pe  cei săraci, ci pe cei
bogați şi puternici,  într-adevăr, Iisus era foarte aspru cu cei din
urmă (cu bogaţii) şi de aceasta a fost pentru  mine un bun motiv de a
nu tulbura libertatea  Nazarineanului.
Fariseilor  şi cărturarilor le zicea: „Voi sunteţi pui de  viperă, voi
vă asemănaţi cu mormintele văruite”;  alteori indignat de îngâmfatele
lor postiri şi  dăruiri ale bogaţilor le spunea că „doi bani ai  unei
văduve sărace sunt mai preţuiţi înaintea  lui Dumnezeu”, decât
darurile lor bogate. În  fiecare zi se făceau plângeri la sala de
judecată contra abuzurilor evreilor bogaţi. Eram  informaţi că vreo
nenorocire o să i se întâmple  acestui om; căci nu va fi fost pentru
prima  oară, când Ierusalimul să-şi omoare cu pietre pe  cei care erau
numiţi de ei „profeţi”. Şi dacă  Pretoriul le va refuza plângerea, ei
vor face  apel la Cezarul!
Conduita  mea a fost aprobată de senat, şi mi s-a promis o  întărire
de soldaţi, după terminarea războiului  cu Parţii, fiindcă altfel, eu
nu eram în stare  să preîntâmpin o răscoală. M-am hotărât apoi să  iau
o măsură, care făgăduia de mai mult, pentru  a stabili liniştea în
oraş, fără a supune  Pretoriul la concesiuni umilitoare.  Am scris lui
Iisus, invitându-l la o  convorbire cu mine, în sala de judecată, şi
el a  venit.
Precum  ştiţi, Nobile Suverane, în venele mele curge  sânge iberic
amestecat cu sânge roman, care nu  cunoaşte frica şi este nesupus
emoţiilor: mă  plimbam prin curtea palatului meu, când  Nazarineanul
apăru şi, când am dat cu ochii de  el, mi s-a părut ca şi cum o mână
de fier mi-ar  fi legat picioarele de pământ şi tremuram, fără  voia
mea, ca un vinovat, deşi Nazarineanul era calm  şi liniştit ca un
nevinovat. Când a venit la  mine, s-a oprit deodată şi ca printr-un
semn,  părea că-mi zice: Iată-mă, am  sosit!
Câtva timp  eu am rămas încremenit şi priveam cu admirare,  respect şi
frică, asupra acestei figuri de om  supranatural, o formă de om,
necunoscută  numeroşilor pictori şi sculptori, care au dat  forme şi
figuri la tot felul de zei şi  eroi.
„Iisuse,  i-am zis în cele din urmă şi limba mea  gângăvea…, Iisuse
din Nazaret, eu ţi-am dat,  timp de trei ani de zile, o mare libertate
de  vorbire şi rău nu-mi pare. Cuvintele tale sunt  ale unui înţelept,
ale unui om învăţat. Nu ştiu  dacă tu ai citit Socrate sau Platon, dar
un  lucru îţi spun, că în predicile tale se află o  simplitate
majestuoasă, care te ridică mult mai  sus deasupra acestor filozofi.
Împăratul este informat despre tine, şi  eu, umilul său reprezentant
în această  comunitate, sunt foarte fericit că ţi-am  îngăduit această
libertate, de care te bucuri şi  tu atât de vrednic. Totuşi nu pot
ascunde de  tine că predicile tale au stârnit mari şi  puternice
duşmănii contra ta. Nici aceasta nu  este de mirat: Socrate şi-a avut
duşmanii săi,  şi a căzut victima lor. Ai tăi sunt fără  îndoială
aprinşi contra ta, din pricina  libertăţii pe care ţi-o dau. Mă
învinuiesc de a fi în legătură directă şi unire  cu tine, cu scopul de
a dezbrăca pe evrei de  mica putere ce o mai au de la romani.
Rugămintea  mea deci – nu zic puterea mea – este ca tu să  fii pe
viitor mai cu băgare de seamă şi să eviţi  a jigni mândria duşmanilor
tăi, ca să nu se  răscoale populaţia stupidă în contra ta, şi să  mă
silească pe mine să întrebuinţez mijloacele  justiţiei…”.
Nazarineanul însă a răspuns  liniştit:„Prinţ al pământului, cuvintele
tale nu  ies din adevărata înţelepciune. Spune furtunii:  stai în
mijlocul muntelui, căci altfel vei  dezrădăcina copacii din vale.
Furtuna îţi va  răspunde: numai Dumnezeu cunoaşte încotro merge
furtuna. Adevăr zic ţie, înainte de a înflori  rozele Saronului,
sângele celui drept va fi  vărsat…”, continuă el cu  emoţie.
Eu i-am  zis: „Tu eşti mai preţios mie pentru  înţelepciunea ta, decât
toţi tulburătorii  aceştia şi îngâmfaţii de farisei, care abuzează  de
libertatea dată lor de Roma, complotează  contra Cezarului şi ne ţin
într-o frică  continuă, aceşti mizerabili neliniştiţi. Ei  cunosc că
lupul din pădure se-mbracă uneori în  lână şi piei de oaie. Eu te  voi
apăra faţă de ei. Palatul meu de justiţie  este deschis ţie pentru
scăpare…”.
Cu  nepăsare, şi clătinându-şi capul, cu un har şi  un zâmbet
dumnezeiesc Iisus îmi ripostă “Când  ziua aceea va fi sosit, nu va fi
scăpare pentru  Fiul Omului, nici sub pământ. Sălaşul celui  drept
este acolo, zise el arătând spre cer: ceea  ce este scris in cărţile
profeţilor, trebuie să  se împlinească”!
“Tânărule,  i-am răspuns eu pe un ton moale, tu mă obligi ca  simpla
mea cerinţă să o preschimb în poruncă.  Siguranţa provinciilor mele,
care este  încredinţată îngrijirii mele cere asta. Trebuie  să arăţi
ai multă moderaţie în predicile tale.  Nu vătăma pe al ţ ii, aceasta
îţi  poruncesc. Fericirea ta te însoţeşte, mergi în  pace”.
“Prinţ al  pământului, a răspuns Iisus, nu am venit ca să  aduc în
lume război, ci pace şi iubire şi  bunăvoin ţ ă. Eu m-am născut în
aceeaşi zi în care Cezarul a dat pace lumii  romane. Prigonirea nu
este de la mine. Eu o  aştept de la alţii, şi o voi întâmpina în
supunere faţă de voinţa Tatălui meu, care mi-a  arătat calea. De
aceea, restrânge-ţi puţin  înţelepciunea ta lumească. Nu este în
puterea  ta, de a aresta victima de la picioarele  altarului ce
ispăşesc”.
După  aceste cuvinte el a dispărut ca un nor luminos,  după perdelele
pretoriului.  Duşmanii lui Iisus s-au adresat în cele  din urmă lui
Irod, să se răzbune asupra  Nazarineanului. Dacă  Irod ar fi urmat
propria sa înclinare, în  aceasta privinţă, el ar fi ordonat imediat
osânda la moarte a lui Iisus; însa el, deşi  mândru de cinstirea
domniei sale, se temea de  senatul Roman, de a nu comite vreo faptă
care ar  fi putut sa-i nimicească influenţa sa asupra  Senatului,
astfel nu luă nicio  hotărâre.
Intr-o zi,  Irod veni la mine în pretoriu. Când s-a ridicat  să plece,
după câteva cuvinte neînsemnate, m-a  întrebat ce părere am eu despre
Iisus Nazarul.  Eu i-am spus că după părerea mea, Iisus este un  mare
filozof, după cum unele naţiuni mari adesea  produc, şi că
învăţăturile sale, cu niciun chip,  nu pot fi socotite ca fiind
eretice sau  primejdioase, iar Roma este dispusă a-i îngădui  toată
libertatea de a vorbi şi este îndreptăţit  prin faptele sale.
Irod a  surâs cu ironie şi salutându-mă, cu respect  prefăcut, s-a depărtat.
Se apropia  marea sărbătoare a evreilor; conducătorii  religioşi
plănuiau să se folosească de această  ocazie şi de exercitarea
populară, care are loc  întotdeauna, la sărbătoarea Paştilor lor.  Ora
ş ul era arhiplin de o  populaţie turbulentă care dorea moartea
Nazarineanului. Spionii mei mi-au  raportat că Arhiereii si Fariseii
întrebuinţează  tezaurul templului ca să mituiască în acest scop  pe
popor. Primejdia creştea pe  fiecare oră. Am scris atunci la Prefectul
Siriei  să-mi trimită imediat o sută de soldaţi de  infanterie şi tot
atâţia de cavalerie, dar el a  refuzat să-mi trimită. M-am văzut
atunci rămas singur, numai cu o mână de soldaţi;  nişte păzitori
îmbătrâniţi în mijlocul unui oraş  răsculat, neputincioşi de a reprima
o răscoală  şi fiind silit să o tolerez.
Răsculaţii  au pus mâna pe Iisus, şi cu toate că ei simţeau  că nu au
de ce să se teamă de Pretoriu,  crezându-mă alături de conducătorii
lor, în  privinţa aceasta, au continuat să strige:  „Răstigneşte-l!”.
Trei  partide se uniseră împotriva lui Iisus:  Irodienii, Saducheii şi
Fariseii; Saducheii, a  căror conduită era sprijinită de două motive:
ei  urau pe Iisus, şi doreau să scape de sub jugul  roman. Aceştia nu
au putut uita niciodată,  intrarea mea în sfântul lor oraş, cu
steaguri  care purtau chipul împăratului Roman, deşi eu cu  acea
ocazie, am făcut o greşeala din  necunoaşterea legilor lor. Totuşi, în
ochii lor,  profanarea aceasta nu s-a  micşorat.
O altă  nemulţumire pe care o purtau ei în  ş ii, era propunerea mea,
de a întrebuinţa  o parte din tezaurul templului pentru ridicarea  de
clădiri publice. Din cauza acestei propuneri,  ei erau plini de
amărăciune.
Fariseii  erau duşmanii pe faţă ai lui Iisus, şi nu le  păsa prea mult
de guvernul nostru. Ei au fost  siliţi să înghită timp de trei ani si
jumătate  pilulele amare pe care Nazarineanul le arunca în  faţa lor,
în public, oriunde se ducea, şi fiind  prea slabi şi sfioşi şi neavând
curajul de a lua  singuri măsurile dorite, ei au fost bucuroşi de  a
se uni cu Irodienii si Saducheii.  Pe lângă cele trei partide, ei mai
aveau  de luptat împotriva unei populaţii îndârjite şi  totdeauna gata
de a se uni la răscoală şi de a  se folosi de confuzia şi
neînțelegerea ce  rezulta din aceasta.
În felul  acesta Iisus a fost târât înaintea Arhiereului  şi condamnat
la moarte. Cu aceasta ocazie, Casa  Arhiereului, a săvârşit umilul
fapt de supunere;  el şi-a trimis prizonierul la mine ca să pronunţ
eu osânda definitivă, asupra  lui.
Eu i-am  răspuns că, deoarece Iisus este Galilean  afacerea cade sub
jurisdicţia lui Irod şi am  poruncit să-l trimită la el. Acel tetrarh
viclean şi-a mărturisit umilinţa, pretextând a  avea respect faţa de
mine, prin sutana  Cezarului, mi-a încredinţat mie soarta acestui  om.
Îndată  palatul meu a luat înfăţişarea unei cetăţi  ocupate. Fiecare
moment ce trecea, sporea  numărul tulburărilor. Ierusalimul era
inundat de  populaţia adunată de prin munţii Nazaretului. Se  pare că
toata Iudeea se afla la  Ierusalim.
Eu îmi  luasem de femeie (soţie) o domnişoara dintre  Gali, care
avusese nişte descoperiri pentru  viitor. Plângând, ea s-a aruncat la
picioarele  mele şi mi-a zis: „Păzeşte-te! Să nu te atingi  de omul
acesta, pentru că el este Sfânt! Noaptea  trecută eu l-am văzut în
vis. El umbla deasupra  apelor. El zbura pe aripile vântului, şi
vorbea  furtunilor şi peştilor mării şi toate erau  supuse voinţei
lui. Chiar şi râul de pe muntele  Kidron, curgea plin de sânge.
Statuile Cezarului  erau pline de murdăria Golgotei. Catapetesmele
dinlăuntrul templului, s-au dărâmat şi soarele  s-a întunecat ca
îmbrăcat în doliu. O! Pilate,  rău mare te aşteaptă, dacă nu vei
asculta sfatul  femeii tale. Blestemele Senatului Roman! Teme-te  de
puterea Cerului!”
Pe  la timpul acesta treptele de marmură,  gemeau sub greutatea
mulţimii, iar Nazarineanul,  era adus iară ş i la mine. Eu am  pornit
spre sala de judecată, urmat de garda  mea. Într-un ton aspru, am
întrebat  pe popor, ce vrea!….
„Moartea  Nazarineanului” a fost  răspunsul.
„Pentru ce  crima?” am întrebat eu.
„El a  hulit pe Dumnezeu şi a profeţit dărâmarea  templului. El se
numeşte pe sine Fiul lui  Dumnezeu, Mesia, Regele  Iudeilor”.
Eu le-am  spus că justiţia Romana nu pedepseşte astfel de  fapte cu moartea.
„Răstigneşte-l, răstigneşte-l!”  izbucni însă strigătul de la gloata
înfuriată.  Strigătele gloatei înfuriate zguduiau palatul  din
temelie. În mijlocul acestei zarve  nemaipomenite, nu era decât un om
liniștit şi  calm. ACESTA ERA IISUS DIN  NAZARET.
După mai  multe sforţări, fără rezultate, de a-l scăpa de  furia
acestor persecutori înverşunaţi, eu am  luat o măsură care pentru
moment mi se păru că  va servi ca să-i scap viaţa; am dat poruncă ca
el sa fie biciuit; apoi cerând ligheanul cu apa,  eu m-am spălat pe
mâini în faţa mulţimii,  arătând prin aceasta, dezaprobarea mea pentru
acest fapt. Dar în zadar. Aceşti mizerabili nu s-au mulţumit decât cu
viaţa lui.
În desele noastre tulburări  civile, eu am fost de mai multe ori
martor al  furiei popoarelor dar, din câte am văzut, nimic  nu se
poate asemăna cu  aceasta.
Într-adevăr s-ar putea spune că in  această ocazie toate spiritele
rele din ţinutul  infernului s-au strâns în Ierusalim.  Mulţimea părea
că nu umblă pe  picioare, ci umblă pe sus urlând, precum  valurile
unei mări înfuriate. O mare  neastâmpărată se întindea de la porţile
Pretorului până la muntele Sion, cu strigăte, cu  fluierături, cum nu
s-a mai auzit niciodată în  istoria Romei.
Ziua s-a  întunecat ca un amurg, asemenea celui văzut la  moartea lui
Iulius Cezar cel Mare, care s-a  întâmplat tot aşa pe la mijlocul lui
Martie. Eu,  Guvernatorul provinciei răsculate, stăteam  rezemat de o
coloană a palatului meu,  gândindu-mă la înfricoşătorul fapt al
acestor  oameni cruzi care târau spre execuţie pe  nevinovatul
Nazarinean.
Toţi  dispăruseră din jurul meu. Ierusalimul, scosese  afară pe
locuitorii săi, care se înşiraseră pe  părţile funebre ce conduc spre
Geronica  (Golgota). Un aer de jale şi  întristare mă acoperea. Garda
mea însoţise pe  cavaleri, iar sutaşul pentru a arăta o umbra de
putere, se străduia să facă  ordine.
Eram lăsat  singur şi cu inima zdrobită şi mă gândeam că  ceea ce s-a
petrecut în momentul acesta stătuse  mai mult în puterea zeilor, decât
în puterea  omului.
Deodată se  auzi un mare strigăt, ce venea de pe Golgota,  care părea
că este adus de vânt şi care anunţa o  agonie pe care urechea
omenească, n-a mai  auzit-o vreodată. Nori mari,  întunecoşi şi negri
s-au coborât şi au acoperit  aripa templului, şi aşezându-se asupra
oraşului,  l-a  acoperit ca un val, şi un puternic cutremur de  pământ
a zguduit totul.
Atât de  înfrico ş ătoare au fost semnele ce  s-au văzut, atât pe
ceruri cât şi pe pământ,  încât se zice că: Dionisie Acropagul ar fi
exclamat: „sau că autorul naturii suferă, sau că  Universul se
sfârşeşte.”
Către  ceasul dintâi al nopţii, mi-am luat mantaua pe  mine şi am
pornit pe jos în oraş, spre porţile  Golgotei. Jertfa era consumată!…
Mulţimea se  întorcea în cetate, dar de fapt tot agitată, dar  şi
posomorâtă şi cu feţele lor întunecate şi  mohorâte şi disperate.
Mulţi erau cuprinşi de  frică şi de remuşcare pentru cele ce văzuseră.
De asemenea, am văzut pe mica trupă de ostaşi,  trecând mâhniţi, iar
purtătorii steagului, îşi  învăluiseră capul în semn de întristare.
Am  auzit un ostaş murmurând în cuvinte străine, pe  care eu nu le-am
înţeles. Ici si colo,  se vedeau grupuri de oameni şi femei adunaţi
şi,  când aruncau privirea spre muntele Calvarului  rămâneau
nemişcaţi, ca în aşteptarea vreunei  alte minuni a naturii.
M-am întors în  Pretoriu întristat şi plin de gânduri care mă
frământau. Urcându-mă pe trepte, se puteau vedea  stropii de sânge
care curseseră de la  Nazarinean.
După un  timp a venit la mine un bătrân, cu o grupă de  femei
plângând, care rămăseseră la poartă, iar  el s-a aruncat la picioarele
mele plângând amar.  L-am întrebat ce vrea şi el mi-a  zis: „Eu sunt
Iosif din Arimateia, şi am venit  să cer de la tine îngăduinţa de a
îngropa pe  Iisus din Nazaret”….
I-am zis: „Cerinţa ta se  va împlini”….
Atunci, primind raportul că  Iisus este mort, am poruncit lui Naulius
să ia  cu sine ostaşi şi să supravegheze înmormântarea,  ca să nu fie
împiedicată.
Mai târziu câteva  zile, mormântul a fost găsit gol. Ucenicii săi  au
vestit în toată provincia, ca Iisus s-a  sculat dintre morţi cum
prezisese  el.
Îmi mai  rămăsese numai această datorie, ca să fac  cunoscut
împăratului această întâmplare  dezgustătoare şi neobişnuită. Chiar în
noaptea  aceea, ce a urmat catastrofei neaşteptate am  început a face
acest raport şi, de către ziuă,  s-a auzit un sunet de pe Calvar,
intonând aria  Dianei, care a venit la urechile  mele!…
Aruncându-mi privirea spre poarta  Cezarului, am văzut apropiindu-se o
trupa de  soldaţi şi am auzit sunetul trâmbiţei care  intona marşul
Cezarului. Erau întăririle care mi  se făgăduiseră, cele doua mii de
ostaşi aleşi,  şi pentru a grăbi sosirea lor, au călătorit  toată
noaptea.
A fost  hotărât de soartă!… am strigat eu cu amărăciune  şi
frecându-mi palmele, ca marea nelegiuire să  fie îndeplinită, şi ca
pentru scopul de a  împiedica răscoala de ieri, trupele de ostaşi să
sosească astăzi!!!… Soartă cruda, cum îţi baţi  joc de soarta
muritorilor!
Era  prea adevărat ce a strigat Nazarineanul de pe  cruce: „S-a sfârşit”.
Acesta  este cuprinsul raportului şi rămân al Majestăţii  Voastre
supus, cu respect şi  smerenie.
Guvernatorul PONŢIU  PILAT
Făcut  în Ierusalim în a XXVIII-a zi a lunii  Martie,
Anul  4147 de la  creaţiune.





Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu